Lucruri simple

imi place sa-i spun ca nu, sa o aud, cu vocea calda cum imi zice: "mama te iubeste" sunt bucatica din ea si totusi de cele mai multe ori simt nevoia sa o protejez de parca ea ar fi copilul. mi-as dori sa fac atat de multe pentru ea, sa o stiu linistita si odihnita, pentru ca inteleg toata truda si oboseala anilor ce au trecut. o visez intr-o casuta, cu o gradina plina de flori, inconjurata de copii si nepoti, fara griji, fara intrebari, doar ca o rasplata pentru munca ei. pentru ca merita ce e mai bun. lucrurile nu s-au schimbat acum si nu le percep altfel pentru ca sunt mama, ci s-au schimbat atunci cand am ramas fara tata si ne-am trezit ca ne avem una pe cealalta, iar eu eram inca intr-o perioada de adolescenta. pentru un moment am avut sentimentul ca suntem nepotrivite, ca nu stim sa ne descurcam, ca nu o sa ne intelegem. mult timp nu m-am gandit la suferinta ei, pe care nu prea aveam cum sa o inteleg, eram concentrata doar pe pierderea mea. dar a

Alice, colega mea, e de parere ca nu exista fapte 100% altruiste. altruismul este o virtute, este o stare sufleteasca indreptata catre ceilalti, dar cel mai important aspect, nu trebuie sa astepti nimic in schimb, 0 recompensa, 0 satisfactie persoanala. exista voci care spun ca atat timp cat te simti bine facand o fapta buna, nu se considera a fi altruism. deci daca ajuti un sarman de pe strada si undeva in adancul sufletului te face sa te simti bine sau speri sa obtii puncte albe la Cel de sus, nu e ok. m-a pus pe ganduri. pentru ca tot incerc sa ma gandesc la o fapta altruista. am doua cazuri la care vreau sa fac referire: 1. cand eram prin clasa a IV-a aveam niste pantofi rosii minunati. imi imaginam ca sunt Dorothy cu pantofiorii ei fermecati si aveam extra grija cum ma port cu ei. intr-o zi m-am hotarat sa-i dau colegei mele pentru ca isi dorea foarte mult, dar nu avea posibilitati sa-si cumpere. nu-mi amintesc sa fi fost foarte incantata ca am renuntat la ei, am suferit put

de curand ne-am intalnit. ultima oara cand am iesit cu fetele a fost in Aprilie. astea sunt intalnirile de care spuneam ca pot sa le numar pe degete. niciodata nu e timp suficient sa povestim tot ce avem pe suflet. si de fiecare data promitem ca o sa ne vedem mai des, de putine ori se intampla insa, sa ne sincronizam. ne stim de mai bine de un deceniu. uneori am sentimentul ca le cunosc atat de bine, le pot intui fiecare gest, vorba, traire, alteori simt ca nu le stiu deloc. am trecut prin multe impreuna. si bune si rele. ne-am transformat, poate prea mult, pe ici pe colo am pierdut cateva lucruri esentiale, dar totusi ceva ne tine impreuna. imi amintesc de vremurile cand stateam cocotate in varful patului, cu o cafea si vorbeam ore intregi fara sa epuizam subiectele. am locuit cu Andreea cativa ani, eram aproape zilnic impreuna, acasa si la facultate, imparteam plicul de supa instant si mancarea pe care o trimiteau parintii de acasa. mult timp m-am intrebat cum de

m-am intalnit cu Mos Craciun! eram impreuna cu Alice, colega mea (deci nu a fost un vis). ne-am bucurat ca niste copii si cand l-am vazut, nu am putut sa ne abtinem, am strigat "mos craciun! ce faci?!" dar el nu a fost la fel de incantat. probabil nu intram in aria lui de expertiza. oricum, avea sacul gol si nici macar nu era cu sania, era cu o Dacia.  dar mi-am dat seama ca mi-e dor de  craciunul copilariei. de bucuria cu care primeam fiecare cadou, de bradul impodobit, de bomboanele de pom, pe care le mancam si invarteam ambalajul la loc, de globurile de sticla, de bunatatile pregatite cu truda de ai mei. pierdeau o zi intreaga sa taie legumele pentru salata de boeuf, o asezau frumos pe platou si o ornau cu tot felul de gogosari, castraveti si oua, iar noi, multi in familie, o mancam imediat (asta dupa ce lingeam castronul in care era pregatita).  si imi amintesc cat de mult imi placea sa pierd vremea pe afara, la zapada, la bulgareala si pe derdelus, de imi

nu te cunosc, desi am sentimentul ca te stiu de o viata. suntem facuti din aceiasi materie si totusi eu, astazi m-am trezit, m-am uitat in oglinda si sunt vie. dar tu ai pierdut lupta asta. nu din cauza ta. stiu, e absurd si stupid.  probabil ratacesti in cautare de raspunsuri. ai vrea sa plangi, sa atingi pamantul, sa iei in brate pe cineva.  sa te trezesti la tine in pat, in casa ta, cu parintii tai, cu prietenii, cu lucrurile tale si sa realizezi ca a fost doar un vis. sa respiri. am plans pentru tine, asa cum au facut-o mii de oameni.  am ascultat, am citit si recitit toate stirile, articolele, marturiile. nu pot sa ma opresc, macat atat mai pot face pentru tine. mi-e rusine sa spun: "gata , am vazut destul!", pentru ca meriti ca lumea sa fie constienta, sa stie despre tine, despre chinul prin care ai trecut. si eu ascult muzica pe care o asculti. iti inteleg frustrarile, furia, nedreptatile, inteleg strigatele de adevar urlate pe niste versuri.