Lucruri simple

aș vrea să am mai multă încredere în oameni, mai ales în persoanele nevoiașe, să nu mă întreb dacă în spatele unor lacrimi și a unor hârtii fluturate în față, se ascunde vreo metodă de a manipula.   nu mai avem timp să ascultăm, nici răbdare, nici încredere.   a venit o doamnă la firm ă cu o poveste despre băiatul bolnav, despre operație, despre costul operației, banii strânși și cum ar avea nevoie de încă o anumită sumă, așa că bate din poartă în poartă în speranța că o ajută cineva. mi-a spus că și o vorba bună este greu de obținut de la cineva.   am ascultat-o și aș fi ascultat-o până la capăt, era destul de coerentă și vorbea de niște fapte care necesită multă imaginație pentru a fi inventate.   am analizat-o. am încercat să trec peste imaginea de văicăreală, să o văd, să simt, să-mi transmită emoție.   îmi place să ascult oamenii, să le înțeleg suferințele și să ajut dacă pot...ciudat cum poate ajunge să fie un defect lucru ăsta.   din p ăcate viața m-a fă

se întâmpla în toamna anului ‘97. era prima zi de școală, clasa a V-a. urmau lucruri interesante, o altă etapă, povești noi, emoții, colegi jumătate vechi (partea mai puțin fericită), rămași din clasa a IV-a, cealaltă jumătate (tot partea mai puțin fericită) venită dintr-o altă clasă. cei buni erau la literele A și B. restul cum nimerise. eu ajunsesem la F. mai puțin important, trecuse criza că picasem examenul la matematică pentru a ajunge în clasele de top. și mulțumesc pentru asta, îmi lipsea aroganța pentru a face față. doamna dirigintă Brânzan Gabriela. ne-a adunat în clasă. a făcut prezența. a strigat-o pe Claudia, dar n-a răspuns. Claudia M!! e vecina mea, o știu, o știuuu, țipam de bucurie pe interior și abia așteptam să îi spun.   am alergat nerăbdătoare până la ușa ei și printre chicoteli i-am spus că suntem colege de clasă. ăsta a fost începutul. am fost colege de bancă, cele mai bune prietene, confidente, am plâns și am râs împreună, mergeam la pregătire

visez război. e un vis care se tot repetă. câmpul de luptă e întotdeauna la Galați, în preajma blocului în care am copilărit.  sunt vise care uneori îmi par ciudat de aproape de realitate.  de obicei sunt acolo, prinsă în mijlocul acțiunii și bineînțeles antrenată să scap cu viață.  uneori fac parte din trupele speciale și plec în căutare de supraviețuitori. am visat că l-am salvat pe tata. și le dădeam indicații alor mei unde să se ascundă că să scape cu viață.     ultima dată era bombardat blocul meu, iar eu analizam, în somn, cea mai bună metodă de a evita gloanțele și bombele.  culmea că avea și rezultat.  mă văd în fața multor ecrane, cu hărți și planuri de atac, oameni panicați, concentrare de forțe, minți sclipitoare...și totul se întâmplă în spatele blocului.  aseară am visat că m-am dus să-l iau pe frate-miu din gară de la Barboși cu o mașină cu frâne care au cedat și am plecat de acolo cu tancul.  nu știu niciodată cine atacă și care e motivul, dar subcontientul