Lucruri simple

"Muzica este arta cea mai apropiata de lacrimi si amintire"

dragul meu, 3 ani au trecut…. mi-am dorit foarte mult ca venirea ta pe lume să nu fie programată, să se întâmple atunci când ești pregătit și din fericire, ai venit în întâmpinarea fricii mele de a grăbi lucrurile și te-ai sincronizat minunat…a fost o zi frumoasă și spre deosebire de teama pe care o aveam la Sofi, cu tine lucrurile au fost atât de naturale, iar tu te-ai lipit de mine imediat.  am crezut că voi fi o maestră în ale creșterii copiilor, după experiența cu Sofi, care nu a fost un bebeluș chiar ușor de gestionat…eram pregătită pentru orice, sau așa am crezut, dar ai reușit să-mi dai toate planurile peste cap…ai fost pe cât de surprinzător, pe atât de provocator,  iar viața cu tine este o călătorie minunată, plină de surprize .  mi-ai bulversat limitele și mi-ai testat resursele de răbdare și puterea de înțelegere, mi-ai făcut creierii praf de atâtea ori și am trecut împreună prin multe momente de panică, de plâns, de frământări, de întrebări dacă ceea ce fac e b

avem un tablou la care țin foarte mult, pe care l-am făcut atunci când eram însărcinată cu Sofi și este compus din aproape toate biletele de la concertele văzute până la momentul respectiv. îmi amintesc de domnul care mi-a pus în practică ideea, că zâmbea ironic și îmi spunea “stați liniștită, de acum o să mergeți doar la concerte de copii”...cam așa a fost, in ultimii ani cred că am mai prins concertul lui  Robbie Williams. No regrets! tabloul acesta mi-a pictat atâtea culori și emoții în suflet, țin minte fiecare concert și impresie lăsată de artiști, dar și sentimentul de la final și gândul că “ăsta a fost cel mai tare concert”.  aseară am fost la concert la Maestrul Nicu Alifantis. a fost cel mai tare concert! ce voce are! și câtă bunătate! nu pot să explic emoția care depășea gradul pe care sufletul meu putea să o suporte...avea tata o vorbă "o durere plăcută!". o greutate pe care o porți cu ușurință, o melancolie care îți dă liniște, calm și o sta

Cand ne-am intalnit Ne-am iubit Infinit

săptămâna mea liniștită, liberă și eliberată de monstruletii aflați în vacanță, săptămâna care avea să se compună în jurul unei poșete și a ținutelor elegante pe care le visam încă din weekend, părul meu care urma să se așeze minunat și pantofii mei cu toc, pe care nu i-am purtat toată vara, prânzul meu calm în care trebuia să mestec de 30 de ori fiecare furculiță cu mâncare, timp să mă organizez cu micile detalii și marile planuri, zile în care traficul să fie mai potolit…săptămâna mea a rămas un vis care s-a transformat într-un haos. în primul rând, poșeta mea de doamnă, primită cadou de la iubitul meu (evit să menționez că am considerat că este un cadou scump și oarecum inutil :D ), în sfârșit am simțit că e momentul ei, fiță de geantă, pe care o țineam în husă de vreo 2 ani, eram convinsă că nu mă voi trezi cu mașinuțe, dulciuri, firmituri, gustarelele copiilor, pisicuțe și iepurași de plus…o geantă curată! își merita toată atenția și vestimentația aferentă… Dumnezeule, de

uneori e atat de multa risipa de cuvinte si energie cand sentimentele sunt asezate acolo unde trebuie, cand instinctul iti dicteaza calea si cand raspunsul e atat de aproape. simt ca pierd esentialul in zgomotul din jurul meu si in dorinta de a fi atenta la tot ceea ce se intampla, incat uit sa fac o pauza, sa respir adanc, sa inchid ochii macar pentru un moment si sa las ca lucrurile sa curga.  toata agitatia, toata frica, toate anxietatile si fiorii care trec prin oasele mele, sa-si gaseasca linistea. de multe ori mi-e mai simplu sa traiesc haosul si sa gasesc scuze ce tin de alegeri rationale, decat sa ma las condusa de ceea ce simt. cu piedici, asa cum obtii lucrurile pentru care merita sa lupti, cu putin timp, fiindca niciodata nu este suficient pentru rezervorul interior, dar in compania potrivita, am ajuns in sfarsit intr-un loc neexplorat de dorinta mea, am respirat aer curat, am ridicat privirea catre muntii inalti acoperiti de culori uimitoare, am mers pe jos, am simt

o plangacioasa! asta sunt de cand ma stiu...intotdeauna am plans cu patima, cu durere, cu intrebari, am plans un ocean de lacrimi, am plans pana am simtit ca ma doare  in piept.  am plans nopti intregi, in bucatarie, pe intuneric, langa scaunul lui tata intrebandu-ma de ce e gol, am plans la capataiul bunicii, ghemuita, nepasandu-mi de sfaturile din jur care-mi spuneau sa o las sa se duca linistita...mi-am plans copilaria cu toate neajunsurile ei, esecurile din scoala, dramele adolescentei, provocarile iubirii, am plans cu Sofi in brate, cand avea doar cateva zile si afara ploua marunt, suficient cat sa-mi acompanieze nelinistea din suflet. am plans o ora in masina (fara sa exagerez), dupa ce aparent, am reusit sa tin piept unor medici care incercau sa ma convinga sa aleg altceva fata de ce imi doream.  la un moment dat am crezut ca cel mai de pret cadou transmis copiilor este plansul.   au fost atatea momente in care mi-as fi dorit sa fiu puternica si sa-mi stapanesc emo

uneori lucrurile se leaga intr-un mod surprinzator. astazi am avut inspiratia si dorinta de a scrie repede cate ceva despre saptamana aceasta si de a o face intr-un fel recunoscator; abia acum am citit ca este ziua internationala a lui “multumesc”  si tot astazi am dat peste un articol interesant legat de miracolele din viata noastra, despre cum ar trebui sa fim recunoscatori pentru ce avem si sa multumim pentru tot ceea ce suntem. asa ca: Univers iti multumesc! pentru saptamana asta, prima de lucru din an, a fost o saptamana foarte buna, incarcata de energie, cu cateva provocari si reusite mici. strazile libere, de vis, m-am bucurat de fiecare data cand am plecat de acasa si in fiecare seara cand am plecat de la birou. marti seara - mega image liber, multumesc si pentru asta multumesc fiindca a fost mai liniste, copiii sunt mai bine, au dormit mai mult si am reusit sa ma adun, sa-mi aud gandurile, sa ascult muzica, sa ma pregatesc pentru munca in tihna, sa-m