Lucruri simple

nu vreau sa va spun cat de importanta este ziua asta, vreau sa va vorbesc despre cheesecake-ul meu. e serioasa treaba: ultimele patru, cinci incercari au esuat. dar la modul cel mai rusinos.  mie imi place foarte mult sa gatesc si mai ales dulce (sa mananc dulce si mai mult, dar mai rar in ultima vreme/ bat-o vina de dieta), iar de-a lungul timpului am testat tot felul de retete.  asta cu cheesecake-ul mi s-a pus pe suflet. era o vremea cand foloseam gelatina pentru a avea consistenta si fiindca am mania de a verifica etichetele pentru ingrediente, iar pe plic nu scria nimic, am cercetat din ce e facuta gelatina: surpriza, pentru mine, ca era de origine animala. cu siguranta a fost o chestie pe creier, dar am avut impresia ca prajitura avea gust de porc.  ulterior am tot incercat alte variante, dar la naiba, ca nu mi-a mai iesit. toate combinatiile posibile, de efectiv nu mai suportam gustul de mascarpone pe blat de biscuiti. nici macar cuvintele lui Soare: "nu

a nascut Andreea. am mai povestit despre prietena mea Andreea, colega de facultate si de apartament, cu care am trecut prin multe. doar ce memoram la ceas tarziu, cand incercam sa prind niste ore de somn, aventurile noastre din tinerete si acum imi bate inima de emotie cand stiu ca are un puiut de om, creatia lor, in brate. Andreea a fost cea care m-a sustinut si m-a sprijinit emotional atunci cand eram la Brasov, in asteptarea Sofiei. era apelul meu zilnic de liniste, a contat enorm sa stiu ca cineva ma intreaba ce fac, cum sunt si sa ma incurajeze, atunci cand nu mai aveam rabdare. asa ca am simtit nevoia sa intorc grija catre ea, din momentul in care am aflat ca e insarcinata.  intr-un fel am inceput sa inteleg mamele, soacrele si bunicile, care dau sfaturi ca disperatele, nesolicitate, doar sa stie ca totul decurge cum trebuie. desi sunt sigura ca se descurca si o sa desluseasca toate secretele bebelusului ei, tot stau pe ace, sa-i mai spun cate ceva, dar

ne pregatim sa iesim. e 5:45 dupa-amiaza, inca foarte cald, dar suportabil pentru plimbarea de seara. bebe e in carutul lui rezistent si solid, care de altfel a plimbat cateva fundulete de bebelusi (multumim Roxi!)  Sofi cu trotineta. daca o intreb ce luam afara, dupa ce isi umple palaria cu ponei, punguta cu creta colorata si carutul cu papusi: - luam trotineta - Sofi iesim pe aici prin fata si o sa ramanem singuri (era ora de plecare a bonei) si parca vad ca luam trotineta degeaba - nuu, eu vreau trotineta - Sofi eu nu o car daca nu te plimbi cu ea - bineee iesim! e incantata de parca zboara pe trotineta...ce sa zic ...10 pasi de ai mei? cam atat a durat aplombul.  - nu mai vreau pe trotineta, merg pe jos! - suuper, de ce oare ma asteptam la asta?! fac intr-un fel si potrivesc masinaria sub carut, poneii tot pe acolo, mergem la plimbare pe jos cu prietenul Tudor, mama lui si inca o vecina. dupa turul obisnuit ne intoarcem in fata blocului unde prietenel

e o noapte trista pentru mine. aproape ca oboseala si somnul au disparut imediat cum am citit stirea. si mi-ar fi prins bine niste ore de somn, mai ales ca Zian doarme  de la 8:30  si Sofi  de la 9:30 . dar am fost luata prin surprindere, asa ca imi inec amarul in cateva melodii de la Linkin Park (ar fi mers si un pahar de vin rosu) Chester liderul trupei s-a sinucis. pai nu am ascultat eu pana la epuizare "in the end"? si nu eram eu cool in liceu ca aveam albumul original primit de la bro "Reanimation"? aveam 16 ani...ce vremuri.  pai cine era acolo in linie la concert si striga de nebuna ca divorteaza pentru Chester?...hmm asta era Mimi, dar si eu gandeam fix acelasi lucru. pai de ce mai baiete faci din astea? nu puteai sa ma suni, sa iesim la o cafea, sa vorbim? rezolvam noi cumva si cu noptile nedormite si cu stresul si timpul asta nenorocit care nu ne lasa sa traim, e tot mereu impotriva mea...ups, iar am vorbit despre mine. serios! nu sunt

- ce ai vrea sa-ti cumpar cadou de ziua noastra? - pai nu vreau nimic. dar tu? - nimic... nu stiu, dar chiar nu imi doresc ceva anume. - atunci ce zici daca iesim undeva? - pai cum sa facem sa iesim? - sta bona cu copiii cateva ore seara, sau ne intalnim la pranz. hai sa mergem la restaurantul unde te-am cerut in casatorie...hmm, dar astia nu prea au nimic de mancare pentru tine... - mda, e cam dificil sa iesim numai noi, poate daca am fi stabilit mai din timp..nu stiu unde sa mergem, un pranz ne va lua mai mult timp, hai sa o lasam pe altadata. dar bineinteles ca nu m-am putut abtine si i-am facut prajitura pe care ma roaga de cativa ani sa o fac, iar el a umblat o oraaa sa-mi ia cel mai frumos buchet de flori: 15 ani de relatie si 15 trandafiri rosii, 8 ani de casnicie si 8 trandafiri galbeni. am aniversat acasa, in varful patului, cu copiii, cu joaca si rasete fiindca altfel nu putem, fiindca am simtit ca anii astia au acum o alta semnificatie alaturi de ei, fii

acum 3 ani asteptam cu nerabdare momentul intalnirii noastre. eram deja de doua saptamani plecata de acasa, scoasa din ritmul meu, din tabieturile mele, departe de cei apropiati si totusi atat de aproape de confortul si linistea de care aveam nevoie pentru venirea ta. m-am plimbat pe liniste, pe vreme calduta, pe picaturi de ploaie, pe racoare, am urcat scari, am ras, am plans si am stat de atatea ori in fata unei mici Biserici de lemn din Brasov, intrebandu-ma ce o sa urmeze. era un necunoscut, dar de care nu-mi era teama.  am promis ca o sa te ocrotesc, ca o sa fiu un parinte curajos, ca o sa te las independenta, ca o sa cresti intr-o lume minunata, cu povesti si cu oameni frumosi. cu cat cresti, cu atat realizez ca e din ce in ce mai dificil, as vrea sa te tin din ce in ce mai aproape, mai protejata de ce se intampla in exterior, pentru ca de fapt ne lovim atat de des de nedreptati, de oameni nu foarte prietenosi, de situatii stupide, de pierderi sufletesti sau poves

am locuit la mama doua saptamani. a fost un fel de vacanta la mine acasa. sunt plecata din Galati de 12 ani si nu ma gandeam ca o sa mai stau vreodata mai mult de cateva zile...am intotdeauna o framantare din asta, dupa doua zile vreau inapoi la barlogul meu din Bucuresti. dar am profitat de rasfatul culinar si pauza casnica, bineinteles si cu copiii la purtator, care s-au bucurat la fel de mult ca mine. mama mea are secretele ei. cum am avut timp sa mai analizez una alta, sa retraiesc copilarie,  adolescenta, studentie la mama acasa, au fost si cateva evenimente ivite care mi-au amintit de copilarie. am uitat: cum se aude ploaia prin teava de pe hol, eram fascinata in copilarie de zgomotul ploii care curgea neincetat de parca nu avea destinatie.  batutul in teava de la calorifer. obositi, dupa botez, la 12 noaptea in sufragerie se auzea de la vecinul de sus muzica populara de parca era la noi in casa. desi cei mici dormeau fara semne ca ar fi deranjati, noi tot o intrebam

stii cum sunt acum? ca sinucigasul caruia ii dai o funie sau un cutit sau il duci pe cel mai inalt pod.  ascult  vibe fm , ca sa ne intelegem, este un post de radio cu love music -non stop. cine a facut muzica asta?! cine scrie versurile astea? pentru mine si tortura mea emotionala? love music fara pauza: take my breath away, killing me softly, drive, power of love, my everything, allways, kingston town...si pot continua, dar cred ca s-a inteles ideea. si de trei saptamani sunt singura, adica fara Soare. din sirul plecarilor de 8 saptamani, au mai ramas 3. daca am fost vreodata numita plangacioasa, a fost nejustificat, fiindca acu ma usuc de-adevaratelea.  glumesc! de fapt nu am plans decat de vreo doua ori, odata cand am dansat cu Sofi pe  Missing you  (mdaaa) si odata cand am dansat cu Bebe Zian tot pe o melodie din asta sinucigasa. acum stiu cum se simte dorul. dorul ala pe care ti-l asumi, ca asta e viata si asa cum vorba inteleapta o zice, nu le poti avea pe to

dragul meu, te rog sa nu cresti, mai ramai mic macar un timp, mai ramai baiatul meu perfect si inocent cu zambetul tau minunat si ochii astia atat de frumosi de parca spun o poveste fara sfarsit. ce sentiment incredibil am trait in prima noapte acasa cu tine, cand auzeam doua respiratii mici langa mine...am stat cu ochii inchisi doar sa va ascult...nu-mi venea sa cred si mi-as fi dorit sa opresc timpul, iar acum au trecut deja 3 luni...nu cred ca realizezi cat de multa iubire e in jurul tau si cat de importanta este venirea ta pe lume. nu pot decat sa-ti multumesc fiindca ne-ai ales pe noi, sa sper ca vom fi in masura sa-ti oferim o copilarie frumoasa, sa fii fericit si sa cresti echilibrat. inca odata inteleg cat de important este echilibrul emotional, increderea, siguranta si confortul familiei pentru dezvoltarea voastra armonioasa. poate nu voi reusi de fiecare data sa fiu cea mai buna mama, rabdatoare sau odihnita, dar o sa incerc pe cat posibil sa fiu prezenta,

saptamana aceasta a fost suficient de agitata incat sa-mi doresc putin timp doar al meu. iar timpul meu ar insemna sa uit de toate si sa fug undeva, pe un varf de munte cu ai mei. sa fie primavara. sa visez cu ochii deschisi, sa nu existe rau, sa nu existe urat, sa fie soare, sa fie zambet. mi se intampla din ce in ce mai des sa-mi amintesc de lucrurile pe care le faceam odata, despre mine, cea de acum cativa ani, despre oamenii din viata mea; ma gandesc la cum sunt. la cum gandesc si cum respir fiecare cuvant, fiecare gand, fiecare sentiment sau actiune. chiar si acum, dupa atatia ani, nu sunt altceva decat un ghem de emotii, doar ca le ascund mai bine, un copil timid, care obligat de imprejurari, a trebuit sa infrunte lumea, o femeie care are nevoie de afectiune si o romantica ascunsa bine in replici ironice.  stii, cand eram copil, dimineata, intre visare si realitate, auzeam masina aia veche de spalat haine, Albalux, zgomotul ala pe care il facea ajungea pana la simtur