31 si ceva melancolie
saptamana aceasta a fost suficient de agitata incat sa-mi doresc putin timp doar al meu. iar timpul meu ar insemna sa uit de toate si sa fug undeva, pe un varf de munte cu ai mei. sa fie primavara. sa visez cu ochii deschisi, sa nu existe rau, sa nu existe urat, sa fie soare, sa fie zambet. mi se intampla din ce in ce mai des sa-mi amintesc de lucrurile pe care le faceam odata, despre mine, cea de acum cativa ani, despre oamenii din viata mea; ma gandesc la cum sunt. la cum gandesc si cum respir fiecare cuvant, fiecare gand, fiecare sentiment sau actiune. chiar si acum, dupa atatia ani, nu sunt altceva decat un ghem de emotii, doar ca le ascund mai bine, un copil timid, care obligat de imprejurari, a trebuit sa infrunte lumea, o femeie care are nevoie de afectiune si o romantica ascunsa bine in replici ironice. stii, cand eram copil, dimineata, intre visare si realitate, auzeam masina aia veche de spalat haine, Albalux, zgomotul ala pe care il facea ajungea pana la simtur