când altcineva se folosește de numele tău

când te uiți la prea multe seriale se schimbă puțin persectiva în care privești lucrurile.

cel puțin așa mi se întâmplă mie. parcă orice întamplare cu iz dramatic se transformă imediat într-un scenariu, orice discuție într-un schimb de replici amuzante sau acide, orice simptom atipic, într-un diagnostic diferențial. în capul meu sunt pregătită pentru orice schimbare de situație, citesc fiecare gest pe care îl face cineva, deslușesc mistere sau îmi imaginez cum evadează Udrea din pușcarie. oricum sunt puține lucruri care mă mai surprind pe lumea asta. sunt pregătită mental pentru orice.

 

la un moment dat, în cadrul unui interviu cu un englez (la o firma de colectare debite), s-a s-a discutat despre o nouă direcție pe care vroia să o pornească cu afacerea și anume investigații. când a pronunțat cuvântul "forensic" deja mă vedeam într-un costum negru, cu aere de superioriate, pe urmele criminalului...care întârziase plata unei rate.

 

 nu s-a concretizat nimic, din fericire.  

 

în ideea în care mă aștept să se producă orice în/cu lumea asta, iar eu să am privirea nepăsătoare a lui House, s-a întâmplat ca cineva să creeze o adresă de email cu numele meu și să depună o reclamație la anaf, la adresa lui maica-mea. asta da comedie bună, o dăm în telenovele și nu vrem să luăm geanta guci-fendi trendi de la gura lui zăvo.  

 
când m-a sunat mama să mă întrebe ce adresă de email am era cam serioasă:

      - măi Nicoleta, ce adresă de mail ai tu?!

a făcut-o ca să mă testeze, poate, poate eram eu aia care am reclamat-o de la București că nu e apă caldă la Galați. a așteptat întâi să-i spun adresa (probabil a răsuflat ușurată) și după aia mi-a povestit despre ce era vorba.  

 

dacă nu era ea atât de furioasă poate nu aș fi dat importanță acestei întâmplări. mi s-ar fi părut amuzantă și atât, adică până unde se poate ajunge? am aflat că oricine e liber să facă o adresă de email cu ce nume vrea mușchiul lui. hmm..dar ce scenariu am schițat cu un furt de identitate și cum pornesc pe urmele criminalului..

 

și nu cred că e vorba de vreo obsesie a cuiva pentru mine ci doar de nebunie curată. de oameni care au nevoie de acțiune în viața lor, care se plictisesc; de fapt nu, cred că trăiesc cu adevărat toate scenariile, care la mine se opresc la nivelul de imaginație. și mă întreb unde e delimitarea între fantezie și realitate?