monolog (continuare "ficțiune")

acum unde ești, când am nevoie de tine? mi-am amintit...adică nu am uitat niciodată...cine sunt. asta mă întrebai, nu?

 

știu bine cine sunt:

sunt cea care a plâns la venirea pe lumea asta, care a căutat alinare în brațele ostenite de muncă, s-a ascuns în castelul de pături, a purtat rochii de prințesă din cearceafuri, a fost doctoriță, crainic, gimnastă, profesoară, croitoreasă.

 

eu care am plâns la 7 ani când m-am simțit abandonată și tratată ca un copil obraznic, închis într-o cameră. câtă nedreptate!

 

tot eu, copilul de 14 ani care plângea în toiul nopții atunci când era liniște în casă, cu coatele pe pervazul de la bucătărie, iar scaunul de la geam era gol.

 

eu care am plâns la 3 dimineața pentru alegerea pe care un calculator a făcut-o pentru viitorul meu, fără să-mi dau seama că nimic nu e întâmplător

 
eu care am plâns când aveam 18 ani, în camera copilăriei, lângă un suflet aproape stins.

 

tot eu care am plâns de atâtea ori în liniștea apăsătoare a unui loc plin de materie pierdută în pământ.

 

eu care am simțit de atâtea ori că am pierdut în lupta cu iubirea, fără să-mi dau seama, că nu era nimic pierdut.

 

eu care plâng uneori lipsită de sens, doar cu teamă, pentru siguranța și binele unui suflet mic.

 

vino să mă vezi acum, sunt aceiași care știe și să zâmbească atunci când își amintește de ochii albastri blânzi ai copilariei, de poveștile minunate sau de îmbrățișarea ocrotitoare a iubirii.

 

sunt eu cea care uneori trebuie să strige pentru a fi auzită, uneori trebuie să plângă pentru a nu uita, uneori trebuie să accepte pentru a merge mai departe.

 

sunt energie, sunt iertare, sunt iubire, sunt prezent și viitor, dar mă clădesc pe trecut.

 

sunt tot ce îmi doresc și tot ceea ce urăsc.

 

nu am uitat...poate ar trebui să plâng, că să te întorci.